Olimpiu Bandalac: „tema care, dacă eşti artist, trebuie să te preocupe toată viaţa: De ce faci artă?" 

de Bianca Ivan

---

 

Galeria Scemtovici & Benowitz găzduiește a doua expoziție personală semnată de Olimpiu Bandalac, Studium, începând cu data de 14 martie. Aceasta a fost nucleul care a stat la baza dialogului nostru. Descoperind masiva şi impunătoarea creaţie a artistului, am fost curioasă să descopăr mai multe despre referinţele culturale care l-au ghidat, procesul artistic şi subtilităţile personale care au stat ca temelii pentru noua expoziţie.

Ce figură din scena artistică românească sau internațională a reprezentat un reper în demersul realizării filmelor de animaţie pentru dumneavoastră?

Trebuie să ne reamintim că în anii '80 nu prea aveai o sursă de inspirație sau o sursă de informare. Profesorul meu, Ion Sălișteanu, putea să circule și ne aducea cărți, discutam despre ele împreună. Era o informare care venea mai mult din bibliotecă. Formația noastră a fost livrescă. Nu am prea avut surse de inspirație, decât așa – prindeam niște ecouri din străinătate. În 1980 tocmai apăruse ca un fenomen în Germania grupul NEUE WILDE, care pornise un fel de mișcare de frondă în arta germană și care s-a dezvoltat ulterior foarte serios, (artiști din generația lui Jörg Immendorff sau Gerhard Richter). Unii erau din fosta Germanie Democrată dar afirmați în Germania Federală. Asta a ajuns și la noi ca ecouri... Adevărata activitate de informare și de documentare pentru mine a început în 1990, după Revoluție. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să plec. Îmi amintesc că pe 14 februarie 1990 eram la München. Nu am vrut să plec definitiv din țară, dar am vrut „să văd”. Eram dornic să văd muzeele și expozițiile de la acea dată. O amintire foarte dragă este retrospectiva Beuys, pe care am văzut-o atunci la München. Joseph Beuys a fost unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului al XX-lea. Aceasta a fost și un șoc, dar în același timp a deschis o altfel de lume, care m-a inspirat. În expoziția mea de acum (martie 2025), constat că anii 1992–1993 până în 1995 au fost extrem de fertili. M-am întors din acest voiaj care a cuprins și Austria, Olanda, Belgia, Franța, cu o dorință și un entuziasm extraordinar de a lucra, de a realiza ceva, de a mă afirma până la urmă. Sigur că activitatea asta de documentare în muzee pentru mine a continuat anual. Am fost mereu în Europa, în Franța, în Spania, în Portugalia să văd și să mă impregnez de ceea ce este mai viu, mai colorat, mai actual, ca să pot să îmi fac un fel de hrană pentru lucrul meu în atelier și să realizez ceva.

Am observat că se resimte figura lui Joseph Beuys în demersul dumneavoastră artistic. Știu că ați participat în cadrul unor expoziții care îi aveau ca nucleu opera lui Joseph Beuys, puteți să ne vorbiți mai multe despre acestea?

Da, am participat la două expoziții, una la Rezidența BRD Scena9 din București, și cealaltă a fost la Muzeul Național de Artă din Cluj (Curator Roxana Trestioreanu). Amândouă au remarcabile pentru mine, inclusiv grupul de artiști care a participat și din care au făcut parte colegi denumiți „optzeciști” de când Adrian Guță, reputatul critic de artă și profesor, a scris celebra lucrare Generația '80 în artele vizuale. Mai ales la Cluj a fost o ocazie extraordinară să ne prezentăm. Acolo am avut lucrări realizate în anii '80 în dialog cu lucrări contemporane. Adică, era vorba despre cum am perceput istoric contactul acesta (prim) cu Beuys și în ce măsură s-au păstrat niște ecouri în lucrul nostru, apropo de cât de fertilă este moștenirea lui Beuys. A fost un exemplu pentru noi.

Vorbind despre parcursul artistic, sunt curioasă să descopăr dacă există practici care v-au rămas constante încă de la începuturile acestuia. Metode de lucru sau de exprimare pe care le folosiţi şi astăzi.

Având o preocupare constantă pentru studiul figurii în mişcare, am făcut destul de firesc trecerea către filmul de animaţie. Chiar îmi amintesc primul meu film de animaţie din 1983 („Statuia”– film de autor), ce cuprindea o serie de secvenţe filmate cu o figură în mişcare. Am avut un model, o balerină, care mi-a servit ca nucleu din care, după aceea – printr-un proces destul de lung – am reuşit să scot un scenariu original şi chiar să realizez un film. Între timp, în atelier, munca asta s-a completat cu studiul pe care îl făceam asupra tehnicii. Am probat diferite materiale, am făcut exerciţii compoziţionale şi am început să fac nişte picturi. Lucrul în atelier a fost în paralel cu ceea ce făceam în studioul de animaţie şi am preluat de la una la alta aceste direcţii. Am îmbogăţit şi colo şi colo. Asta este constatarea mea după atâta timp. În ultimii doi ani am dat o mare atenţie şi picturii. Mi-a plăcut trecerea de la hârtie şi tehnicile grafice către un alt material cum este pânza sau lemnul, pe care am intervenit cu o serie de suprapuneri de materialitate, de textură care au creat o diversitate şi poate o altă direcţie. Dar nu pot să zic că m-am oprit neapărat într-una sau în alta, mi-a plăcut să merg cu ele în paralel.

Găsind asemănător procesul de montaj al unui film cu cel de selecţie a unor lucrări pentru o expoziţie mă întreb cum vă raportaţi dumneavoastră la selectarea lucrărilor şi dacă găsiţi o corelare între cele două practici. 

Există o legătură bineînţeles. Secvenţele de animaţie se desfăşoară într-un film urmărind ceea ce se numeşte storyboard, adică o desfăşurare în timp în funcţie de scenariul pe care îl ai şi de ideile pe care le ai de transmis. Înseamnă că trebuie să ai o coerență în timpul lucrului şi un fir călăuzitor care să ducă până la urmă la un rezultat. Filmul, ca și tehnică cinematografică, are întotdeauna un final. Adică ideea pregnantă sau cea mai importantă este la final. Ai un crescendo în desfăşurarea acţiunii şi practic, până la urmă, trebuie să ai o concluzie, pentru ca spectatorul să rămână cu ceva. Particularitatea filmului de animaţie este că este foarte scurt. Eşti nevoit să rezolvi într-un timp limitat, în general în jur de 5–6 minute, să spui tot, să fii limpede şi în acelaşi timp să fii la înălţime, imaginea să fie de calitate, povestea să fie clară. Există nişte constrângeri, până la urmă, care te conduc. Bineînţeles că în atelier, firul călăuzitor după care am urmat dezvoltarea mea pe linie grafică are o oarecare legătură şi ce pot să spun. Am mizat foarte mult pe spontaneitate şi pe reacţie, cât se poate de promptă. Practic un desen de al meu de atelier – la o dimensiune destul de apreciabilă – încercam să îl realizez într-un răstimp foarte scurt. De ce? Pentru că în felul ăsta simţeam că pot exprima ceva interesant, propriu şi în acelaşi timp nu oboseam materialul. Un pericol foarte mare în zona grafică este să lucrezi prea mult, adică să insişti prea mult pe tehnica respectivă şi atunci materialul oboseşte şi se simte lucrul ăsta. În expoziţia mea o să găsiţi desene destul de repede făcute, de proaspete, tocmai în ideea de a împărtăşi această bucurie pe care am avut-o de mic de a umbla cu culorile pe hârtie. Foarte importantă pentru mine a fost şi activitatea mea de profesor. Am lucrat la început – după terminarea facultăţii – ca profesor într-o şcoală generală cu copii mici. Am avut şi copii care începuseră la 6–7 ani şcoala, ciclul primar cum se numea atunci. Aceştia erau cei mai grozavi, adică dintr-o dată umpleau pagina, culorile erau proaspete şi eu fugeam de la unul la altul, încercând să-i opresc, să nu mai meargă mai departe, pentru că le stricau. Mi-a rămas această dorinţă de a fi cât se poate de concis în exprimare. Contează să păstrez prospețimea inițială a gestului care atinge hârtia sau intervine asupra ei. Dacă sunt nevoit să revin asupra anumitor zone, le transform în niște noduri energetice, adică practic, liniatura, ductul rezultat din mână suprapune, suprapune și în același timp încarcă zona respectivă care sper că poate fi detectată de spectator.

Cum vă raportaţi la selecţia de lucrări expusă în cadrul noii expoziţii la galeria Scemtovici & Benowitz? Simţiţi că fac parte dintr-o nouă etapă creativă?

Revenind la expoziţia mea, am simţit nevoia să contrabalansez cumva spontaneitatea asta din desen cu un lucru mai aplecat, mai migălos cum este pictura. Este o tehnică care te încetineşte. Nu poţi fi prea spontan sau cel puţin eu nu am reuşit. Am avut întotdeauna o încetineală în a pune culoare, a trata suprafaţa şi asta într-un fel m-a determinat şi poate puţin m-a constrâns să fac altceva. În expoziţie o să fie şi nişte lucrări de pictură, deşi eu nu am avut dorința expresă să devin pictor, dar am nişte lucrări pictate, pe care le-am realizat cu multă grijă într-un răstimp destul de lung. În expoziţie o să am practic trei tipuri de lucrări: fotografii mai vechi şi mai noi, o să fie nişte desene şi picturi, iar totul prezentat sub forma unei instalaţii.

Ce elemente noi regăsim în expoziția Studium?

În expoziție, înafară de lucrările mele, o să fie o secțiune care privește înaintaşii mei, mai precis cei care mi-au fost profesori și câțiva artiști pe care îi consider mentorii mei. Adică cei care au contribuit la formarea mea ca artist. Aceasta a început în zona Braşov, eu de acolo sunt, şi practic am beneficiat de îndrumare şi de căldura pe care ţi-o dă un dascăl, de la nişte oameni absolut deosebiţi. Ei vor fi prezenţi de data aceasta în expoziţie şi eu vreau să le aduc un omagiu. Nu pot să-i menţionez acum pe toţi pentru că sunt mulţi, cred că şapte sau opt, dar dintre ei, aş sublinia în special trei: doamna Alexandrina Gheție care mi-a fost profesoară şi m-a ajutat foarte mult în formare, unchiul meu Ion Cristodulo care avea un atelier de pictură în zona Săcele-Braşov, unde am făcut primele mele studii. Îmi amintesc de Venus din Milo, care mi-a creat probleme. Nu în ultimul rând, dar foarte important, profesorul meu de la Institutul de Arte Plastice, pictorul Ion Sălișteanu care a avut această capacitate de a ne deschide – mie şi colegilor mei – mintea către artă. Cu el am putut să vorbim foarte serios despre semnificaţia artei, ce înseamnă arta de fapt. Aceasta este o temă care, dacă eşti artist, trebuie să te preocupe toată viaţa: De ce faci artă?

Ce aveţi planificat în materie artistică pentru următoarea etapă din cariera dumneavoastră?

Acum doi ani de zile, când am început colaborarea cu galeria Scemtovici & Benowitz, am avut o expoziţie în care am avut în principal lucrări de pictură şi instalaţie, plus o zonă din expoziţie care s-a constituit într-o instalaţie multimedia pe bază de sunet (audio). Estimez că într-un an-doi, de acum în colo, aş vrea să fac o instalaţie completă multimedia. Adică în care să am elemente spaţiale, sunet, poate chiar şi mişcare scenică, ideea de performance. Am pornind de la desen – care te ajută să te organizezi mental şi în acelaşi timp stimulează manualitatea. Este foarte important să îţi foloseşti mâinile şi să faci ceva creativ cu ele. După aceea, opera o doresc totală – aşa zisa Gesamtkunstwerk, adică o creaţie în care lucrează mai multe elemente: imaginea, lumina (am nişte obiecte luminoase), sunetul, spaţiul compus într-un anumit fel şi poate mişcare scenică.