Apocalipsa și alchimia sunt două paradigme în care sfârșitul devine condiția necesară evoluției către noi forme de ființare.

"Ambele formulează discursuri în jurul ideii de transmutare a vechiului în nou: unul în cheie religioasă, profetică, dedicat celor mulți, adresat comunității revelației, iar celălalt într-un limbaj simbolic, tipic practicilor speculative, dedicat celor puțini, celor care pătrund în cercul inițiatic lăsându-se pătrunși de mister. Aceste registre coexistă în orizontul medieval și renascentist, unde alchimia funcționează adesea în interiorul cosmologiei creștine, operând o dublă lectură a transformării: materială și spirituală.

Corpusul alchimic nu desemnează doar o serie de procese tehnice, ci devine reflecția asupra devenirii însăși, fără a putea fi redus, în mod anacronic, la o simplă metodă a cunoașterii de sine. Dimensiunea eshatologică profețită de Ioan este, astfel, lepădată, precum o exuvie, Marele Final arătându-și endodermul teleologic. Evul Mediu și Renașterea sunt, desigur, epocile romantismului apocaliptic în care accentul grav se mută: acesta nu mai este pus pe catastrofă, ci mai degrabă pe înțelegerea finalității."

— extras din textul curatorial de Gilda Ghinoiu