Getting Lost In Time

"Actuala expoziție personală a lui Alin Carpen de la Galeria Scemtovici & Benowitz reunește opt instalații sculpturale de medii și mari dimensiuni, într-o retrospectivă ce cuprinde lucrări vechi, recente, dar și inedite. Circuitul prin expoziție nu urmează un traseu cronologic sau narativ, ci este adaptat spațiului galeriei.

Lucrările sunt organizate într-un puzzle al memoriei, asemănător unei hărți care desemnează timpul, efemeritatea dar și distrugerea. Asamblarea expoziției reflectă conceptul de poesis, așa cum o definea Aristotel, actul de a crea ceva nou, ceva ce nu exista înainte, artistul exprimându-se printr-un proces creativ original, ce depășește imitarea realității, aducând la viață noi sensuri și spații proprii, izvorâte dintr-o reflecție interioară. Este o poveste în care spiritul său de arhitect-inginer este „depășit” de metaforă și sensibilitate. În viziunea lui, sculptura devine o formă de atenție concentrată asupra materiei, memoriei și urmei artistice, nu lucrează cu spectaculosul, ci cu densitatea formei și conținutului conceptual ce prinde în sine și narațiunea.
Alin Carpen se folosește de obiecte de tip ready-made, pe care le construiește meticulos, încercând să înșele percepția realității, filtrându-le printr-o perspectivă personală asupra memoriei. În spatele fiecărei lucrări, se află o poveste care transcende conceptul propriu-zis. Arta sa este o punte între ideea inițială și povestea care iese la suprafață pe măsură ce materialele intervin și se combină, lucrările sunt construite cu precizie tehnică, dar rămân deschise, lasând loc contemplării și perspectivei personale a privitorului. Între două respirații, între două suprafețe care se oglindesc, se strecoară timpul, ziua și moartea. În lucrările sale, Alin Carpen aduce laolaltă patru elemente, leit-motiv al creației sale: fierul, apa, focul și imaginea iar oglinda devine o poartă, un instrument al memoriei menită să tulbure percepția și să plaseze privitorul în mijlocul propriei efemerități.

Întrețeseri de elemente și materii: oglinzi care se reflectă la nesfârșit din abis în abis, lemnul-coloană ars provenit dintr-un detaliu de arhitectură al monumentului istoric Moara lui Assan din București, mistuit de incendii criminale, bucăți masive de fier ruginit, cărbuni din incendii, plămâni negri de mătase nobilă ce palpită într-o răsuflare a morții, între două bătai ale inimii unui căpcăun din fier. Un fulger încremenit în metalul unei coloane-sculptură, apa care picură printre fotografii-memorie dar se evaporă îndată sfârâind un fir de abur și evocând indiferența spațiului-timp față de trecerea noastră prin spațiul Lumii. Toate acestea devin simboluri ale unui oraș pe alocuri în ruină, și vorbesc despre viață, moarte și dispariție. Timpul și figurile se reflectă și multiplică la nesfârșit prin oglindiri, iar sculpturile construite din materii dure și amenințătoare pe alocuri, putrnice în orice caz și antagonice se transformă prin ”amenajările” interioare, în spații poetice, metaforice, în instalații cu sens și poveste.

Portretele cu cheia, simbolice, pline de mister povestesc despre memorie pierdută și identitățile celor care nu mai sunt printre noi, învăluite în secret. Amintirile sunt descrise printr-o instalație cinetică, ce se activează senzorial la trecerea prin dreptul lor a călătorului prin expoziție, sticlele de lapte vintage ce încapsulează fotografii(le celor care nu mai sunt printre noi; ”Unde sunt cei care nu mai sunt ?”), sinestezie, metaforă despre trecerea timpului. ”Sic transit gloria mundi în mișcare. Cuțitele reflectă un gând despre amenințare și iminența pericolului, tensiunea unui moment care poate exploda oricând. Spațiile sculpturilor-instalații se desfășoară ritmic: picătura care cade pe tabla încinsă, cheia care activează portretul, sfoara care tremură, fotografiile care se mișcă la apropiere. Lucrarea vorbește despre repetiție și ciclicitate, despre fascinația de a te pierde în imagine, în adânc, în reversul (in)vizibilului.

În lucrările sale: „Distrugerea orașului”, „Respirația morții”, „Clipa”, „Portretele cu cheia”, „Evaporare”, „Solitudine”, titlurile nu sunt pur descriptive, mimesis, ci deschid narațiuni sensibile despre dispariție, despre fragilitatea prezentului și pierderile colective. Așa cum spunea Foucault, oglinda este simultan un loc real și un loc de iluzie, a fi și a nu fi în același timp, o constelație de obiecte și gesturi care evocă nu atât ceea ce a fost, ci ceea ce e pe cale să dispară, acum-amintirile. Sculpturile se transformă în momente dintre două respirații, într-o privire care există între două bătăi ale inimii." — Curator Raluca Ilaria Demetrescu